Bisericile din Poiana Largului
Comuna Poiana Teiului, care îşi desfăşoară cele 11 sate componente în amonte de zona lacului de acumulare Izvorul Muntelui, de-a lungul drumurilor ce duc spre Broşteni-Suceava (DN 17B) şi - peste muntele Petru Vodă - la Târgu Neamţ (DN 15B), poate fi considerată un vast muzeu în aer liber, unde găsim mai multe obiective ce aparţin arhitecturii populare în lemn. Ne referim, cu precădere, la bisericile de lemn construite aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a veacului al XIX-lea, edificii care nu se impun prin monumentalitate sau prin valoarea patrimoniului mobil pe care-l deţin, ci prin simplitatea, echilibrul şi semnificaţia lor spirituală, expresie a statorniciei, credinţei şi priceperii oamenilor acestor locuri. Deşi au trecut peste ele câteva veacuri, în timpul cărora au avut de înfruntat numeroase incendii, refaceri şi strămutări, ele mai păstrează încă trăsăturile constructive specifice epocii în care au fost ridicate, exprimând - prin puritatea şi frumuseţea lor - existenţa zbuciumată, bogată în privaţiuni dar şi în durabile trăiri artistice şi de credinţă, a celor ce le-au creat.
BISERICA "SF. TREI IERARHI"
Se crede că Biserica "SF Trei Ierarhi"a fost adusă în satul Poiana Largului din vechiul cimitir al Mănăstirii Durău, unde probabil că exista înainte de 1835, când s-a construit acolo biserica de zid. Această presupunere este în bună măsură justificată şi de aspectul monumentului, care face parte din categoria bisericilor - capelă de mici dimensiuni, cu o clopotniţă separată, ce se ridică lângă intrarea în incintă.
Întreaga construcţie, realizată din bârne pe temelie de piatră, a fost căptuşită cu scânduri de brad atât la interior cât şi la exterior, iar vechiul acoperământ de draniţă a fost înlocuit recent cu o învelitoare de tablă care nu mai reuşeşte să pună în evidenţă planul treflat al edificiului. Absida altarului şi peretele vestic au formă poligonală, în timp ce absidele laterale se simplifică în pătrat, cu câte o acoperire plană. Pridvorul, situat în partea vestică, are deasupra intrării icoana hramului, iar în interior nava bisericii este împărţită în două printr-un perete deschis.
Sistemul de boltire apelează la rezolvările tipice unor astfel de edificii: în timp ce altarul este acoperit cu o mică boltă en berceau, în faţa iconostasului s-a înălţat o boltă conică sprijinită pe nervuri de lemn, restul interiorului prezentând un plafon de formă plană.
Din patrimoniul mobil al acestui lăcaş de cult reţine atenţia o frumoasă icoană ferecată în argint (Maica Domnului cu Pruncul ), ale cărei trăsături stilistice trimit spre mijlocul veacului al XIX-lea.
BISERICA "BUNA VESTIRE"
Tot în Poiana Largului, pe o terasă limitată de drumul naţional ce duce spre Pipirig, se află Biserica "Buna Vestire", fost metoc pe moşia Mănăstirii Neamţ.Prin tradiţie, acest monument este identificat cu vechiul schit "Poienile", ctitorie a Mitropolitului Gheorghe Movilă, fratele lui Ieremia Movilă şi strămutat aici din valea Hangului pe la începutul secolului al XVIII-lea sau, după alte surse, la 1741.
În starea actuală a bisericii, după mai multe refaceri şi adăugiri realizate la întâmplare este greu să se stabilească elementele ce s-au păstrat de la cel mai vechi aşezământ monastic din această zonă. Constructiv - şi făcând abstracţie de modificările recente - biserica se aliniază celor ce aparţin secolului al XVIII-lea, fiind de presupus că în momentul strămutării de la Boura-Fârţâgi (unde se crede că s-a aflat schitul "Poienile"), a fost refăcută fără a se mai ţine seamă de vechea arhitectură. Făcută din bârne de brad căptuşite cu scânduri, biserica actuală are un acoperiş simplu în două ape, cu marginile larg evazate mai ales deasupra altarului unde se aseamănă cu un clopot. Probabil, cu prilejul reparaţiilor din 1892-1894, s-au adăugat pronaosul şi pridvorul, iar pe axul median acoperământului s-au plasat trei turle învelite cu tablă, în flagrantă contradicţie cu spiritul constructiv şi cu estetica întregului edificiu.
Cele mai vechi obiecte de cult şi cărţi din patrimoniul acestui lăcaş, aparţin în întregime secolului al XVIII-lea: o icoană a Sfinţilor Apostoli din vechea catapeteasmă, un Triod tipărit la Iaşi în 1747 şi un Antologhion din 1752. By Buium Teodor (neamt.ro).
Piatra Teiului- „Monumentul Neamțului”
“Înaltă de patruzeci de picioare, aşezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulţi călători, ca şi mine, la întâia ocolire o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneaţă, rămasă din străvechi vremuri, dar când te uiţi la aşezarea ei în şes, departe de mai mult de 500 de paşi de orice înălţime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de muşchi gălbui, rămâi tăcut şi mic în faţa măreţului uriaş; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniţi. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieşită a stâncii alcătuieşte, ca un fel de cerdac deasupra căruia se înalţă creasta, puţintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei, care a dat pietrei numele lui, mai mult spre a o face să uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în şoaptă şi făcându-şi cruce ca buni creştini."(Alecu Russo)
Piatra Teiului (sau Piatra Dracului, cum mai este denumită de către localnici) - cea mai cunoscută stâncă din judeţul Neamţ poate fi admirată în toată splendoarea ei acolo unde lacul de acumulare "Izvorul Muntelui" îşi închide luciul apei. Zona mai este cunoscută şi drept "Coada Lacului" şi este locul unde se întâlnesc cele 4 drumuri care vin dinspre Moldova şi Transilvania, având ca punct comun splendida realizare umană, viaductul Poiana Largului, înconjurat de măreţele piscuri ale Ceahlăului.
Aşezată pe malul stâng al Bistriţei, stânca Piatra Teiului este un bloc de calcar apţian formând, ca structură şi ca vârstă, continuarea spre nord a sinclinalului Ceahlăului, adică zona Bicaz, Bistricioara, Poiana Teiului, Capul Obcinii, Piatra Cornului.
Localnicii cred despre aceasta stâncă cum că ar fi blestemată, deoarece de-a lungul anilor de la înălţimea ei spectaculoasă s-au tot aruncat (sau au căzut în gol) zeci de oameni, dovadă fiind cele câteva cruci de fier ridicate în vârf sau în jurul acesteia. Stânca a stârnit însă şi imaginaţia localnicilor, care, cu mintea lor simplă, au născocit tot felul de legende despre originea ei.
LEGENDA 1
În timpuri de demult, Dumnezeu se jălui diavolului de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de sus până jos, de minciună, de lene şi făţărnicie - căreia boierii îi zic "politeţă" - de neruşinarea femeilor, de zgârcenie şi destrăbălare, de îngâmfarea care se reazimă nu pe destoinicie, ci pe parale. Drept pedeapsă, diavolul propune să aducă potopul asupra oamenilor. După ce ajung la învoială, satana, desfăşurându-şi aripile, îşi dădu drumul în văzduh...
În vremea asta, pe malul drept al Bistriţei, deasupra Buhalniţei, pe piscul grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi aţâţa focul ca să-şi usuce opincile. Un câine de la stână, mânios, porni o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de o cumplită spaimă. Răsunetul tremurător se deşteaptă în munţi: din râpă în râpă vuietul se prelungi. Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curat. Se uită în juru-i şi, deodată, pe neaşteptate, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o stâncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopţii. Pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva, plecat într-o rână, iar cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau spre văi, plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile mai înalte care împresură muchea spre Ţara Ungurească... Noaptea era târzie, se zărea de ziuă.
Un zgomot grozav se auzi şi umbra zvâcni în picioare... Diavolul (căci el era), îşi desfăcu aripile, ridică dintr-o clătinătură stânca şi pluti o clipă deasupra Ceahlăului. Se îndreptă spre valea Bistriţei - când o chemare ascuţită sună în văi. Era cântecul de veghe al cucoşului... Şi pentru că noaptea e a diavolului numai decuseară până la cântători, pierzând puterile, diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele şi stânca căzu greu.
Trei zile şi trei nopţi a plouat cu mânie. Şuvoaiele duceau departe, pe Bistriţa revărsată, bucăţi de case, brazi fărâmaţi, stejari uriaşi şi trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc şi se împotriveşte şi fulgerului, când trăsneşte pe vârful ei.
...Câteodată, în nopţile urâte, diavolul se aşează iar pe stânca de sus... Atunci, ca la o vrajă, toate tac şi toate focurile se sting...
LEGENDA 2
Se zice că trăia cândva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun. El era o mare năpastă pe capul oamenilor căci ademenea fetele tinere, le ducea pe platoul muntelui şi le transforma în stane de piatră cu înfăţişări ciudate.
Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor (localitate din zonă), a cărui fată fusese răpită în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni din sat să se înarmeze cu topoare, coase, paloşe, buzdugane şi să se aşeze la pândă în Gura Bistricioarei, pentru a-l răpune pe căpcăun. Şi ei aşa au făcut.
Din vârful muntelui însă, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gândit cum să-i distrugă pe răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă apoi, când potopul era în toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stâncă uriaşă şi a pornit cu ea în zbor să o prăvălească peste satul răzvrătit. Dar duhul cel bun al muntelui Ceahlău, pe care oamenii locului şi l-au închipuit întotdeauna ca pe un moşneag albit de ani, s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi, călăre pe un cal înaripat, a pornit după căpcăun. Urmărirea a fost aprigă, vicleanul căpcăun făcând tot felul de mişcări înşelătoare, doar doar o reuşi să ajungă deasuspra oamenilor să slobozească bucata de munte pe capetele lor. Mai abil, duhul Ceahlăului a reuşit să lovească cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa stâncă a căzut în afara satului, pe malul Bistriţei, acolo în locul unde o vedem şi astăzi.
Ziua masacrului, la Poiana Largului (
• muntenii din Poiana Largului îsi amintesc cu groază de perioada august - septembrie 1944 • în zonă s-au dat lupte grele între trupele germane si cele ruse • localnicii au avut mult de pătimit si vorbesc de oameni aruncati în de vii în fîntîni cu mîinile tăiate si executii • Ana Vatamanu a supravietuit după ce un beci a fost aruncat în aer • „Nemtî s-o întors, s-o aruncat pisti noi 8 grenadi, din carî 6 o explodat, 2 nu. Ni-o măcelărit aproapi pi tătî. Pintri cii scapati o fost mama rănitî tari, cari o apucat sî tîrascî în popusoi sî eu, dispri cari mama credea cî-s moartî. Norocu’ meu, cî a doua zî am isît din beci în patru labi sî m-o găsît altî nemtî, care fusăsîrî încartiruitî la noi sî mă cunostiau“, rememorează bătrîna din cele aflate peste ani •
Pentru vîrstnicii din Poiana Largului fiece sfîrsit de august si început de septembrie înseamnă o dureroasă amintire a evenimentelor din ‘44. Si asta, pentru că trupele germane, aflate în retragere, si cele rusesti, în atac, au dus lupte crîncene în chiar vatra satului lor. Din nefericire, printre victimile înclestării armate s-a numărat si o bună parte din populatia civilă. Din discutiile purtate zilele trecute cu oamenii satului, aveam să aflăm amănunte despre unele momente ale groazei trăite de către multi dintre poienari, pentru unii acestea însemnînd sfîrsitul lor tragic. Pe parcursul celor două săptămîni de înclestare armată si răzbunare nedreaptă pe populatia civilă acuzată nejustificat de trădare, după ce s-a decis ruperea aliantei cu Germania nazistă, la 23 august 1944, au fost familii întregi decimate, oameni împuscati miseleste, săteni aruncati de vii în fîntînă, iar unii căzuti victime terenului minat dintre linii. Ziua cea mai neagră din perioada celor două săptămîni de masacru a fost duminică, 3 septembrie 1944, cînd iuresul atacului rusesc asupra nemtilor avea să-i scoată din minti pe acestia din urmă. „Din cele povestite de către săteni, stiu că în locul numit «Gura Faurului» din Poiana Largului, s-au dat lupte dure între cele două forte armate, nemtii, care încercau pe toate căile să tină piept puhoiului rusesc pentru a-si pregăti retragerea, si rusii, care îi împingeau pe nemti spre vest. Pe cînd primii pregăteau terenul, pentru a le îngreuna rusilor atacul, actiunile germane constînd în minarea unor zone si aruncarea în aer a podurilor din beton de pe Valea Bistritei si Valea Bistricioarei, s-au trezit cu trupele rusesti peste ei. Acestia coborînd din munti, simultan, dinspre Crăcăoani - Hangu si Tîrgu Neamt - Pasul Petru Vodă. În Poiana Largului era un loc unde se intersectau toate drumurile spre Ardeal. Atît prin Pasul Tulghes, cît si prin Vatra Dornei, deci interesul era unul singur, tinerea sub control a căilor de retragere pentru unii si de atac pentru altii. De aceea au avut loc la Poiana Largului lupte pe viată si pe moarte. Numai că necazul a căzut pe cei nevinovati, populatia satului“, a afirmat profesorul Dorel Rusu, cel ce avea să ne fie călăuză întru aflarea nefericitelor întîmplări trăite de către oamenii locului.
Dintre cele multe auzite, avea să ne marcheze profund povestea de groază trăită de Ana Vatamanu, de 67 de ani, femeia, ce aduce, prin chipul ei serafic în mintea noastră, ideea de sfîntă coborîtă printre oameni direct din icoanele catapetesmei vreunei biserici. Povestea ei si-a familiei sale nici n-o depărtează prea mult de viata vreunei sfinte adevărate. La nici 9 luni, cît avea în ziua masacrului petrecut cu marea majoritate a familiei sale, Ana Vatamanu avea să se nască pentru a doua oară. Asa si-a început femeia crunta sa poveste. „Ce vă spui, stiu di la mama, di la bunica si di la alti oamini, multi dintri ei plecati dintri noi. Pi timpul războiului, cîn’ nemtî sî bătiau cu rusî, aici în satul nostru, tata, cari era vinit acasî cî sî rupsăsî frontu’ ne-o luat pi tătî sî-mpreunî cu altî vecini s-o ascuns în beciu’ casî. Eram vro 23 de oamini, măi multi fimei sî copchii. Di la noi, era tata, mama sî săpti feti. Eu eram cea mai micî, aveam 9 luni. S-o stat acolo vro douî săptămîni. Într-o zî, o vinit o echipî de nemtî, cari ne-o scos afarî, ne-o numărat s-o plecat. Tata s-o dat sama c-o sî s-întimpli ceva, da un-sî fugi, cî jios în sat era frontu’, linia-ntîi. A doua zî, nemtî s-o întors, s-o aruncat pisti noi 8 grenadi, din carî 6 o explodat, 2 nu. Ni-o măcelărit aproapi pi tătî. Din 23 di oamini, o murit 18. Pintri cii scapati o fost mama rănitî tari, cari o apucat sî tîrascî în popusoi sî eu, dispri cari mama credea cî-s moartî. Norocu’ meu, cî a doua zî am isît din beci în patru labi sî m-o găsît altî nemtî, care fusăsîrî încartiruitî la noi sî mă cunostiau. Întri timp mama ajunsăsî la o vecinî, la familia Iosub, care nu sî retrăsăsî pentru cî avea de îngrijît un ficior venit din armatî rănit. Biata mamî vroia sî moarî pintri oamini nu sîngurî pin popusoi. În tăt timpu ista ea crezusî cî eu îs moartî. Si pentru cî nemtî din casa noastrî, cii cari mă găsîsîrî pe mini aflasîrî cî mama-i la vecinî, m-o dus la ea, ne-o pus pi amînduoî pi-o targî si ne-o dus la spitalu’ lor di campanii undi ni-o dat primili îngrijîri. Da’ sî mă-ntorc la povestia cu grenadili. Din familia noastrî o murit tata si surorili meli mai mari, Eleonora, Aurelia, Maria, Elena, Ioana sî Ecaterina. Dumnezeu sî li ierti“, a spus Ana Vatamanu, cu ochii în lacrimi.
„După ci-o trecut frontu’, o vinit bunica sî ni-o îngrijît ea. Mama o trăit pi urmî cu schijîli în picioari sî-ntr-o mînî pînî o isît di la sîni. Biata di ea cu dureri-n suflit o ajiuns vîrsta di 79 di ani, da’ n-o putut uita niciodatî pin ci-o trecut. O fost dureri mari. Dispri cii cari-o aruncat grenadili mama sî alti oamini spuniau c-ar fi fost soldati în uniformi nemtăsti cu cap di mort pi mîmî sî la gît (trupe SS - n.r.), un fel di emblemî. Altî, cî austrieci. Oricum nemtî cari-o stat la noi în casî nu erau răi. Sî purtau frumos cu oamini din sat. Cii cu cap di mort o făcut numa’ răli. Pi nisti ciobani i-o aruncat di vii într-o fîntînî, după ci li-o tăiet mînili ca sî nu aibî cu ci sî sî apuci di marginia fîntîni“, a mai spus femeia. Dintre cei rămasi în viată am cunoscut-o pe tata Aglaia lu’ Fărcăsanu, care în momentul tragicului eveniment avea vîrsta de 16 ani. „Nici nu vreau sî-mi mai aduc aminti di vremurili celi. Norocu’ meu o fost cî am plecat din beci înainti de a da nemtî grenadili. Cîn’ o trecut tata pi la noi pi la beci ni-o spus: „Fatî hăi, iesi de-aici, cî treaba nu-i bunî“. Asa cî am isît sî m-am dus sî strîng animalili si sî li duc în zăvoi undi sta retras tata. Tătî oamini ascundeau animalili di rusî. Numa’ cî rusî o năvălit di pi dealuri sî s-o luat la batai cu nemtî. Atunci am lut-o pintri mini fărî sî mai tîn samî. Dumnezău m-o ajutat sî scăp“, ne-a povestit cu emotie femeia. De la ea aveam să mai aflăm cum au fost ucisi si alti săteni tot de către nemti, acuzati fiind că i-au ajutat pe rusi. Tata Aglaia ne-a dat si cîteva nume de oameni nevinovati care au fost legati la ochi într-un prund din vatra satului si apoi împuscati. Gheorghe si Mihai Florea, Niculai Cerbu si ginerele său, Vasile Ginea, unul Pipirigeanu si altul Tănase Florea. Cît priveste pe ciobanii aruncati în fîntînă, femeia îsi mai aminteste de cei doi feciori ai lui Tanasă Chiruta. „O fost vremuri cumpliti. Nimini sî nu li mai trăiascî vodatî. Numa Dumnezău ni-o ajiutat“, a adăugat Aglaia lu’ Fărcăsanu. Asa avea să spună si Ana Vatamanu, care păstrează cu sfintenie încă icoana pe care cei retrasi în beciul casei de frica războiului o luaseră cu ei atunci pentru închinăciune. Făcută zob de explozia grenadelor, cioburile au fost strînse la sîn de supravietuitori ca mai apoi icoana să „reînvie“ prin restaurarea executată de către un mester din sat. Portretul Maicii Domnului cu fiul său în brate se află si astăzi în casa Anei Vatamanu. Asadar, peste povestile zguduitoare trăite de poienari în urmă cu 66 de ani se pare că s-a asternut astăzi uitarea. Sigur, însă nu, peste memoria celor două femei cu care am avut ocazia să discutăm. Ele si încă altii care-or mai trăi constituie istoria vie a acelor vremuri si locuri. Lunca Poienii Largului - crucea drumurilor ce leagă Moldova cu Ardealul.
MANASTIREA PETRU VODA
Hramul: "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril", sărbătorit la 8 noiembrie
Adresa: sat Petru-Vodă, comuna Poiana Teiului, telefon: 0233-258473; 0233-257003
PREZENTAREA MĂNĂSTIRII PETRU VODĂ
Dominată de figura impunătoare a părintelui Iustin Pârvu, considerat de mulţi unul dintre cei mai mari duhovnici români în viaţă, un om care a dovedit că un vis poate deveni realitate dacă îl înconjuri de credinţă şi dacă îţi doreşti cu adevărat împlinirea lui, cocheta mănăstire de azi era în urmă cu doar câţiva ani un vis născut în întunericul umed al celulelor comuniste. O speranţă. Acum adăposteşte aproximativ 60 de călugări, iar turlele ei ce par poleite cu aur vestesc de la kilometri distanţă că în acele locuri sălăşluieşte un om care şi-a închinat viaţa anevoiasei cărări a credinţei. O cărare plină de greutăţi şi pe care nu puţini se străduie din răsputeri să o năruie. Însă Mănăstirea Petru Vodă este un vis de credinţă care nu se va nărui niciodată, pentru că pe aceste meleaguri cerul se zămisleşte pe pământ.
Sub îngrijirea acestei mănăstiri a luat fiinţă un azil de bătrâni şi o casă de copii cu predare, existând două clase, (întaia şi a doua). Pe lângă acestea mai există şi un dispensar medical pentru asigurarea asistenţei medicale.
Actualul stareţ este ieromonahul Lavrentie Carp Lucian. Acesta a intrat în monahism la vârsta de 20 de ani, în anul 1998, la 14 septembrie, la mănăstirea Pângăraţi. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloaie" din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul 2004. A fost hirotonisit diacon de către Înalt Preasfinţia Sa, mitropolitul Daniel, la data de 25 iulie 2002. A venit în mănăstirea Petru Vodă în data de 14 octombrie 2003, unde a dat dovadă de ascultare şi dăruire pentru viaţa monahală.
Acum Mănăstirea Petru Vodă este unul dintre cele mai căutate locuri de pelerinaj pentru credincioşi şi, totodată, unul dintre locurile cele mai vizitate de către iubitorii de turism ecumenic. Iar numărul atât de mare al celor care-şi propun să viziteze această mănăstire se datorează aproape în totalitate celui care a ridicat acest sfânt lăcaş de cult, părintele Iustin Pârvu.
Şi mai trebuie amintit că aici a fost înmormântat, la 3 decembrie 2006, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa (23 noiembrie 1925 - 21 noiembrie 2006), unul dintre disidenţii cei mai înverşunaţi ai perioadei comuniste motiv pentru care a făcut, alături de părintele Iustin, ani grei de temniţă şi despre care se spune că Nicolae Ceauşescu l-a considerat ca fiind chiar duşmanul său personal.
Părintele Iustin (Iustin Pârvu), fost stareţ al mănăstirii Petru Vodă (până în aprilie 2006)
Considerat de mulţi ca fiind unul dintre cei mai cu har duhovnici în viaţă, recunoscut drept urmaş al Arhimandritului Cleopa de la Mănăstirea Sihastria, părintele Iustin a trecut în anii pe care i-a adunat peste multe greutăţi, însă a rămas mereu credincios credinţei ortodoxe şi neamului român. Suferinţele îndurate nu i-au încovoiat spinarea, zilele de închisoare nu i-au zdruncinat credinţa, iar privirea luminoasă şi senină a cercetat feţele a sute de mii de pelerini care i-au trecut pragul chiliei. Aceştia au plecat cu inimile curate şi sufletele pline de cuvintele înţelepte ale bătrânului părinte.
"Suntem tot mai slabi, mai obosiţi, mai tracasaţi de lumea aceasta interesată să descompună naţiunile şi viaţa noastră. Există o continuă tendinţă de descompunere şi o tendinţă negativă asupra fiinţei noastre spirituale, ortodoxe, şi soluţia este să ne păstrăm credinţa, în ciuda tuturor greutăţilor" (părintele Iustin)
Iustin Pîrvu s-a născut pe 10 februarie 1918, în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. A îmbrăcat rasa monahală pentru prima oară în 1936, la Schitul Durău. A fost hirotonisit preot la 22 de ani şi a participat împreună cu Divizia 4 Vânători de Munte la luptele din cel de-al doilea război mondial, ajungând până la Don. După lăsarea la vatră, urmează seminarul din Roman, absolvindu-l în 1945, an în care a fost arestat şi condamnat politic la 12 ani închisoare, pedeapsa prelungindu-se până în 1964.
După ieşirea din închisoare, părintele Iustin a slujit ca monah la Mănăstirile Secu (1966 - 1975) şi Bistriţa (1975 - 1990). În 1992 a început construcţia la Mănăstirea Petru Vodă, mănăstire unicat în România, fiind dedicată martirilor din temniţele comuniste. "Mic copil fiind, cutreieram dealurile astea şi visam că într-o bună zi aici o să se construiască o mănăstire în care să slujesc. A fost o imagine care m-a ajutat să trec peste anii de detenţie", mărturisea, tot la un moment aniversar, părintele Iustin, amintindu-şi de vremurile în care Mănăstirea Petru Vodă era doar un vis îndrăzneţ.
A fost stareţ al mănăstirii pe care a întemeiat-o până în 2005 când Mitropolia a decis înlocuirea sa din funcţie. Această decizie surprinzătoare a scandalizat la acea vreme pe mulţi dintre susţinătorii părintelui şi nu numai. Părintele Iustin a avut însă puterea de a trece cu decenţă peste această lovitură. A rămas principalul duhovnic al obştii monahale de la Mănăstirea Petru Vodă şi proin-stareţul acesteia.
Cu ocazia împlinirii vârstei de 89 de ani (la 10 februarie 2008), PF Daniel a hotărât să îl înainteze de la rangul de protosinghel la cel de arhimandrit. Distincţia de arhimandrit i-a fost înmânată părintelui Iustin în ziua de 2 noiembrie 2008, ocazie cu care i-a fost decernată "Crucea Moldavă", ca simbol al dreptei credinţe în Sfînta Treime, al iubirii jertfelnice şi Învierii Domnului Hristos. (Neamt.ro)
